Poezie
POȚI SĂ-ȚI AMINTEȘTI CINE ERAI
Confort de lectură
Preferințele poemelor se păstrează în acest browser.
POȚI SĂ-ȚI AMINTEȘTI CINE ERAI,
Înainte ca lumea să-ți spună cine ar trebui să fii?
În acea vreme de aur, când visele îți erau aripi
Și sufletul îți era o pânză albă, neatinsă de timp.
În grădina inocenței, ai alergat printre flori de lumină,
Cu ochii limpezi ca izvoarele nesfârșite ale cerului.
Lumea era un câmp de stele, iar tu erai un călător cosmic,
Neîncorsetat de așteptări, liber ca vântul pustiului.
Dar apoi, cu timpul, lumea ți-a întins oglinzi de iluzii,
Și în reflexiile lor pătrunzătoare, ai început să te pierzi.
Vocea ta interioară s-a stins, s-a transformat în șoaptă,
Și ai îmbrăcat mantia identității impuse, ca o mască de carnaval.
Te-ai îndepărtat de tine însuți, pașii tăi devenind umbre întunecate,
Căutând aprobarea, pierzându-te în labirintul așteptărilor străine.
Ai construit ziduri din cuvinte șoptite de alții,
Și inima ta a devenit un ecou slab într-o peșteră de tăceri.
Dar undeva, în profunzimea sufletului tău, scânteia încă arde,
Ca o stea nepieritoare pe cerul nopții, chemându-te acasă.
Adu-ți aminte de frumusețea pură a esenței tale,
Căci ești o poartă către infinit, o fereastră deschisă spre adevăr.
În tămâia melancoliei, regăsește-ți aripile pierdute,
Scutură praful anilor de conformitate,
Și ascultă cântecul străvechi al inimii tale.
Revino acolo unde cerul întâlnește marea de cristal,
Și redescoperă cine erai, înainte ca lumea să-ți spună cine să fii.
Acea persoană trăiește încă în fiecare respirație a ta,
Captivă într-o temniță de uitare, dar așteptând izbăvirea.
Lasă magia autenticității să-ți umple sufletul,
Și pășește din nou pe cărarea visurilor tale de aur.
Comentarii
Ce ți-a transmis acest poem? Lasă câteva gânduri.
Se încarcă comentariile…