Poezie
Dispărând, mereu, am știut să mă ascund
Confort de lectură
Preferințele poemelor se păstrează în acest browser.
Dispărând, mereu, am știut să mă ascund,
Precum luna ce se-ascunde-n zori, tăcută în amurg.
Straturi de ghicitori și enigme mă-nvelesc,
Fiecare cuvânt un jurământ ce nu-l pot împlini firesc.
Ca un trup uitat de vreme, în mormântul rece,
Am trecut cu timpul, lăsând doar umbre pe poteci.
Fum de foc stins lângă mare, purtat de briza trecătoare,
Așa m-am risipit, cu cutele vremii, într-o zare.
Dispărând, am navigat pe o corabie de vis,
Rapid, imprevizibil, ca marea pe nisip.
Lăsat-am drumuri și locuri ce nu duc nicăieri,
Într-o memorie constantă, a unei ființe ce nu-s eu.
Ca un déjà vu în noapte, ce-ți tulbură mintea fără legături,
Te vei întreba de aceste patru ziduri, dacă eu am existat vreodată,
Sau poate-am fost doar o poveste născută în vise,
Un ecou al unui gând, într-o minte împrăștiată.
Dispărând, mereu am ales acest drum,
Când vei veni la mine, bătând la poarta casei,
Ușa se va deschide singură, la o bătaie blândă,
Casele goale au uși fără lacăte, în noapte.
Un simplu salut va răsuna în mii de rămas-bun,
Căci iarăși n-am de ales decât să plec, să las totul.
Mi-am găsit o casă nouă, într-o colibă veche, pe dealul înalt.
Dumnezeu știe că toate acestea nu sunt voința mea,
în inima mea de gând încifrat.
Iar tu, ce rătăcești în amintirea mea trecătoare,
Vei simți melancolia, ca un vis ce dispare.
Dispărând, am fost, sunt și voi fi,
Un ecou al efemerului, într-un univers de amintiri.
Comentarii
Ce ți-a transmis acest poem? Lasă câteva gânduri.
Se încarcă comentariile…