Poezie
De te iubește-un poet, nu vei muri vreodată
Confort de lectură
Preferințele poemelor se păstrează în acest browser.
De te iubește-un poet, nu vei muri vreodată — vei rămâne vrajă,
prinsă-n alfabetul lui ca un licurici captiv într-o cutie de sticlă,
existența ta, în mintea mea, arde și azi, ca o flacără fără vatră,
dovadă vie că sunt poet, psihedelic, și că iubirea mea nu se stinge, nu se satură.
Te-am iubit atât, cât un ocean întreg s-ar strânge-ntr-o singură lacrimă,
o vrajă turnată-n vene, un elixir din care beau mereu, fără saț,
nu-ți locuiesc sufletul, nu, corăbiile mele n-au ajuns niciodată-n portul tău,
și numele meu nu domnește-n visele tale, ca un rege exilat, fără regat.
Sunt silit să recunosc, melancolic, ca pe-o taină scrisă cu cenușă:
ori tu nu m-ai iubit vreodată, ori magia din tine nu scrie, nu mai țese,
căci doar ce se scrie rămâne viu, transformat în stea, în piatră prețioasă,
iar tu ai lăsat iubirea noastră fără vrajă, fără foc, fără promisiune.
Dar trebuie să renunț la varianta a doua, s-o îngrop sub pământ vrăjit,
căci tu scrijelești, psihedelic, chiar și-n somnul tău neștiut de nimeni,
mâna ta scrie mereu, în vis, pe marginea nopții ca pe-un pergament viu —
așa că nu-mi rămâne decât adevărul care mă arde și mă răpune.
Nu m-ai iubit niciodată cu-o iubire scrisă-n foc și-n cerneală vrăjită,
căci dragostea care nu lasă urmă-i doar o iluzie, un fum fără trup,
eu te-am transformat în stea nemuritoare, arzând în versul meu etern,
iar tu, în visele tale, scrii vraja pe altcineva — nu pe numele meu, nu pe-al meu dor.
Comentarii
Ce ți-a transmis acest poem? Lasă câteva gânduri.
Se încarcă comentariile…