← Înapoi la colecție

Poezie

Mama Albastră

Dan Enache

Confort de lectură
113%

Preferințele poemelor se păstrează în acest browser.

Mama Albastră Ora albastră se-ntinde peste decenii, o rană veche, război nesfârșit între noapte și ziua ce piere-ncet, ziua cade-nvinsă, genunchi în cenușa serii tăcute, suflând ultimul suflu, rece ca o gură de peșteră. Safirul se strecoară prin geamuri ca o lacrimă lichidă, asemenea luminii ce moare-n teatrul piesei blânde, ca o mamă ce-și culcă pruncul în cearșaful serii, șoptindu-i din prag că a fost destul, că încă mai ține. Albastru de ocean, culoarea fricoasă a regretului meu, am trăit ziua asta cum trebuia să trăiesc? întrebarea crește-n mine cu fiece bătaie de ceas, iar păsările vestesc apusul, ascuțind glasul spre lună, să-i spună cum am pierdut ziua din nou, lăsând-o să curgă, și Mama Albastră se-ntristează tăcută, ascunsă-n nori grei. Mamă Albastră, ceartă-mă pentru lenea și orele pierdute, arată-mi cât de iute piere ziua și timpul, tu, care m-ai crescut de când am deslușit întâia culoare, dar nu-mi aminti de cei pe care aș vrea să-i uit demult, nu-ți purta degetele reci pe obrazul meu ud de lacrimi, nu trezi ce trebuie să doarmă-n adâncul din mine. Și cum te-ntinzi peste alte decenii, ca un fum fără formă, sper să fii mai mândră decât dezamăgită, Mamă Albastră, sper să te-aștept nu cu spaimă, ci cu inima deschisă, sper ca ora ta să vină lin, ca o binecuvântare.

Comentarii

Ce ți-a transmis acest poem? Lasă câteva gânduri.

0 / 2000

Numele și comentariul vor fi publice după aprobarea administratorului. Te rugăm să păstrezi un ton respectuos.

Se încarcă comentariile…