Poezie
Mama Albastră
Confort de lectură
Preferințele poemelor se păstrează în acest browser.
Mama Albastră
Ora albastră se-ntinde peste decenii, o rană veche,
război nesfârșit între noapte și ziua ce piere-ncet,
ziua cade-nvinsă, genunchi în cenușa serii tăcute,
suflând ultimul suflu, rece ca o gură de peșteră.
Safirul se strecoară prin geamuri ca o lacrimă lichidă,
asemenea luminii ce moare-n teatrul piesei blânde,
ca o mamă ce-și culcă pruncul în cearșaful serii,
șoptindu-i din prag că a fost destul, că încă mai ține.
Albastru de ocean, culoarea fricoasă a regretului meu,
am trăit ziua asta cum trebuia să trăiesc?
întrebarea crește-n mine cu fiece bătaie de ceas,
iar păsările vestesc apusul, ascuțind glasul spre lună,
să-i spună cum am pierdut ziua din nou, lăsând-o să curgă,
și Mama Albastră se-ntristează tăcută, ascunsă-n nori grei.
Mamă Albastră, ceartă-mă pentru lenea și orele pierdute,
arată-mi cât de iute piere ziua și timpul,
tu, care m-ai crescut de când am deslușit întâia culoare,
dar nu-mi aminti de cei pe care aș vrea să-i uit demult,
nu-ți purta degetele reci pe obrazul meu ud de lacrimi,
nu trezi ce trebuie să doarmă-n adâncul din mine.
Și cum te-ntinzi peste alte decenii, ca un fum fără formă,
sper să fii mai mândră decât dezamăgită, Mamă Albastră,
sper să te-aștept nu cu spaimă, ci cu inima deschisă,
sper ca ora ta să vină lin, ca o binecuvântare.
Comentarii
Ce ți-a transmis acest poem? Lasă câteva gânduri.
Se încarcă comentariile…