Roata de fum și stele

Sunt prins în roata vieții de-o vreme ce nu-și mai amintește de mine, și de mult strig spre-un cer care a uitat cum sună rugăciunea. Cineva să mă coboare din caruselul ăsta de fum și de oglinzi, din vârtejul orb ce macină luminile-n pulbere de vise vechi. Ani la rând am implorat să nu mai simt nimic, ca o fântână seacă, și dacă tot trebuia să simt, să fie doar în treacăt, ca un vânt, ca și cum aș fugi prin filele unei cărți ferecate cu lacăt de ceară, uitând, înainte de ultima pagină, singura frază care mai conta. Dar azi trăiesc pe marginea de mâine cât încă mai sunt în astăzi, strănut cu mult înainte să miros floarea ce abia se deschide, plâng de durere înainte ca oglinda să se spargă-n mii de ape, și spun adio unor oameni pe care încă nu i-am întâlnit niciodată. Coborâți-mă din roata asta, din acest du-te-vino fără capăt. Cine mi-a furat uimirea, o dată cu grijile pe care le-am dat uitării, atașamentul meu de tot ce trece, credința mea în tot ce moare? Cine mi-a luat entuziasmul și l-a lăsat, ca pe-un ban, pe marginea drumului, cui i-a dat mulțumirea mea, cui i-a dat devotamentul meu pierdut? Doar spun c-ar fi frumos să citesc o carte și să nu-i văd sfârșitul încă din primul rând, ca o vrajă ruptă înainte de a fi rostită — chiar dacă tot mai sunt legat de roata asta veche și tăcută, chiar dacă tot mai sunt devotat, fără motiv, acestui carusel etern.